Discreditarea déjà vu-ului

Sa declari ceva nou este simplu, insa dezvoltarea unui subiect mai vechi despre care ai impresia ca ar putea fi epuizat este o mare provocare. Cand tot ce era de spus s-a spus, orice incercare de a reveni este insotita de o probabilitate extrem de mare de esec. Acest articol se doreste a fi o concluzie trasa intr-un moment de calm cerebral intretinut de masajul liric pe care pianistul il ofera clapelor, in ritm de Frederic Chopin. Sa traiesti un "déjà vu" cu o scena intamplata in viata actuala este un semnal de alarma si ar trebui sa ne puna pe ganduri cu privire la ingradirea emotionala pe care ne-o autoimpunem inainte ca societatea pe care o tot blamam sa aibe vreo intentie (absolut necalificata) de a se implica. Cum apar amintirile atunci cand esti bantuit de "déjà vu"-uri? Amintirile nu revin ci se conserva in spatele cortinei zilnice pe care o lasam in urma noastra de fiecare data cand ne trezim dimineata si fie ca acceptam sau nu, ne incolonam cuminti in valtoarea pe care cu mintile noastre mandre ne-o creem. Sa ai taria sa depasesti orice vina artificiala pe care ti-e etichetat sa o porti, sa mergi prin parc ca si cum nu ai mai fi nevoit sa strangi amintiri (de parca la un moment dat le-ai putea valorifica prin vanzare), sa fii capabil sa iti creezi propria irealitate in care intrarea sa fie conditionata de numarul de esecuri pe care ni le inchipuim tocmai din nevoia de a fi alinati. Azi nu am creeat nici o amintire, m-am gandit la déjà vu-ul de ieri. Nu am pierdut timp, el oricum se desfasoara intr-un mod haotic pe care noi incercam in limitarea noastra sa il impartim si sa il administram ca pe un bun material. Am pierdut in schimb o incercare din numarul redus de incercari pe care le putem accesa indelungul trairiilor noastre. Cum sa elimini déjà vu-urile? Cu siguranta prin debransarea de la alimentatorul social de "normalitate" impusa sau autoimpusa prin clasificarea si ordonarea emotiilor in functie de rigorile si asteptarile impuse de cel mai multe ori fraudulos la nivelul mintii noastre. De azi ma debransez de la centrala "emotiva" sociala. Imi instalez un circuit intern de conservare a simtirilor si nu voi mai achita nici o factura "educativa" pe care mi-o trimite "clasa medie" care ma gazduieste.

La brat cu Mozart si Maria-Antoaneta prin Bucuresti

Ieri am sarbatorit "Zilele Bucurestiului" bucurandu-ma de eleganta, bun-simt-ul si muzica excelenta din cadrul Festivalului Vienez din Piata George Enescu. Am preferat in schimbul covoarelor rosii si opulentei de prost gust din fata BNR-ului, sa ma bucur de ambianta crizantemelor aranjate minutios urmad acelasi tipar (perfect ca si forme arhitecturale, in unghiuri bine gandite) tipic austriac. Ar fi infantil sa povestesc despre nerabdarea si exuberanta care m-au dominat timp de un an cat am asteptat evenimentul asta cu iz vestic si cu un usor parfum de gradina de vara vieneza, parca transpusa in timp si spatiu dintr-una din zilele in care monarhii austrieci ieseau la promenada pe ritmurile fine si linistitoare ale viorii sau pianului lui Mozart. Spatiul restrans dar cochet si extrem de primitor m-a determinat sa ma autoexilez in centrul Bucurestiului si totusi atat de "departe" de bazarul romanesc. O gura de "oxigen cultural" care mi-a irigat sistemul nervos solicitat zilnic de nevoia de a razbate printre nevertebratele care conduc masini de lux sau camioane santieriste (incadrarea in aceeasi categorie a fost premeditata). Din curiozitate vis-a-vis de evenimentele din centrul istoric al Bucurestiului, m-am aventurat intr-o scurta vizita pe stradutele inguste din zona BNR, vechiul loc de promenada al personajelor lui Caragiale. Ieri m-am plimbat la brat cu Dnul Tipatescu, m-am imortalizat cu Zoe si am incercat sa imi aduc aminte de toate personajele lui I.L.C. Dincolo de saretele imbracate in flori si promenadele personajelor de epoca, centrul vechi si-a pastrat acelasi iz de imbacsire si amestec de chich-uri si cozi de flamanzi salivand abundent cu gandul la micii prajiti in vesnicul santier de pe Lipscani.
In rest, cainii comunitari s-au sarbatorit alaturi de oficialitati pe covoare rosii si mai ales pe strazile pe care ar fi trebuit ca bucuresteanul sa rataceasca pana noaptea tarziu ca sa vada ce norocos este ca, inca o data, (si nu neaparat ca suntem in plin an electoral) oficialii se "preocupa" de binele si bunastarea lui.
Noi sa fim sanatosi (la cap) si sa sper ca la anul sa mai respiram un pic din "Viena culturala", pentru ca nu stiu daca Bucurestiul se va mai celebra cu atata "fast" si in alti ani neelectorali.
Pana in sezonul urmator, cugetati cuminte si mai rataciti prin zona, poate ne vedem in 2009 in fata Atheneu-ului, in exilul vertebratelor care au supravietuit involutiei Darwin-iniene.

Gandirea este un proces anevoios cand vrei sa exprimi lucruri simple