"Mogulitor"...

Dragii mei, "Regele a murit, Traiasca Regele"! Concret, ieri si azi "mocirla" a avut drept la varsta. Nu va eschivati, nu fiti frustrati, ba din contra mandriti-va cu tineretea ei! In ultimele doua zile am pierdut ceva...si anume parghia "scuzelor". Am implinit varsta legala la care nu ne mai putem agata de umbra trecutului. Cu toate astea, oricat de mult ne-am fi dorit, tineretea nu ne ridica din noroi ci ne afunda mai tare. Nu exista loc de tristete sau revolta. Cei mai multi sunt "moguliti" de furnalul in care arde mocnit si linistit orice idee de salvare, orice miros proaspat de viitor frumos...Nu va lacomiti si nu sperati tinerii mei la mai bine. Tineretea voastra este putreda si infestata la nivel celular de ignoranta si dezinteres. Ea o sa va intoarca sigur acolo unde parintii vostrii si-au pierdut cei mai frumosi ani. Nu va intreaba nimeni ce optiune ati avut sau unde ati aruncat stampila. Nu incercati sa va revoltati contra fraudei, ea este departe de voi...In mocirla anilor vostrii, frauda este mult prea timpurie. Acum colcaie in nucleele voastre arma nepasarii si a imbecilitatii juvenile. Dar nu va fie frica, timpul le rezolva pe toate...nu cititi, nu va informati, acestea sunt actiuni inutile atunci cand regresul este inevitabil. Ma inneaca mirosul ranced al prostiei juvenile si tristetea unui viitor "innobilat" cu puroi manelistic...Sa fiti sanatosi ca sa le puteti duce. De altfel, tinerii mei, promit sa ma indurerez ori de cate ori veti demonstra ca locul meu e departe de intoxicatia din ograda voastra.

Cam asa a fost pe 24 octombrie....

Foto realizate de Sebastian TIBA, caruia ii multumim pentru profesionalism!

Va invit sa ne reamintim cum a fost pe 24 octombrie...mai tineti minte?

Draga Ancut...ploua cu tacere

De curand ma gandeam cam cat % din realizarile care imi sunt date sa le traiesc intr-o viata, am reusit sa le parcurg in acest an...Este infiorator gandul ca in mai putin de 12 luni am trecut peste atatea etape...Nu stiu daca este bine, cu atat mai mult nu am idee cate lucruri mai sunt de bifat in lista. Implinirile sunt dincolo de euforia momentului, un manunchi de intrebari si de tristete. Timpul trece nepasator pe langa tine. Din cand in cand, iti mai trimite oferte magulitoare de a te intoarce in trecut. Daca accepti, risti sa revii de acolo mult mai batran decat atunci cand ai acceptat oferta timpului... Eu ma intorc de cel putin 2-3 ori pe zi in trecut. Ce sanse sunt ca ceea ce am trait sa revina in prezent sau viitor...Aproape nule! Si atunci de ce mai sper? de ce refuzul de a accepta celula prezentului? In lumea mea, departe de umbrele frustrate care imi sufla in ceafa la orice pas, demitizez frica de necunoscut...Intr-o alta dimensiune a timpului, lucrurile au alt contur, iar teama este cel mai frumos sentiment cu putinta. Acolo, nu exista tinerete ci doar un amestec ametitor de prezent si viitor. In lumea mea, povestile voastre sunt reale. Ceea ce voi nu ingaduiti sa se intample in cotidianul vostru, este permis in sfera mea.Ce sanse sunt ca cele doua dimensiuni sa se suprapuna, iar personajele mele sa fie ademenite de izul nimicitor al nepasarii voastre? Inchid ochii, seara vine doar atunci cand o invit...si aduce cu ea linistea concreta din sfera mea. Suflul cald al lunii imi trimite in camera puterea de a visa...Concret nimic nu ma sperie, totul este firesc. Este posibil ca tot ce ma sperie la voi sa imi fie o oaza de liniste in supradimensiune? Pasii vostrii se aud din ce in ce mai departati...aici e multa liniste, aproape ireal si totusi va sigur ca nimic nu mi s-a parut mai adevarat vreodata. Nimic din ceea ce va apartine nu imi mai este alaturi. Sunt libera sa fiu ce imi doresc, sa cred ca tineretea este o inventie de-a voastra si probabil cea mai oribila arma impotriva firii.

Repaus cognitiv

Cunoasterea este ca o jucarie gandita pentru media de varsta 10-12 ani, pe care i-o faci cadou unui copilas care abia invata sa mearga singur. Cineva drag mi-a spus de curand ca e mai bine sa ai vise mici si realizabile decat un singur vis mare pentru care risti sa iti consumi intreaga simtire, fara sa ti-l realizezi vreodata.
Fiecare dintre noi are cel putin o dorinta, chiar acum cand scriu aceste randuri, insa pana la finalul frazei, oare cate asteptari se implinesc?
Dorintele se succed aleator, intr-un mod absurd si haotic, fara sa tina seama de posibilitatile cognitive la purtator. Multi spun ca evolutia deriva din cunoastere, ceea ce este adevarat intr-o masura mai mare sau mai mica. Marturisesc ca am din ce in ce mai des senzatia ca devenirea noastra continua este data in cele din urma de anomaliile de perceptie. Nu stim sa cunoastem, asa cum nu stim sa apreciem si nici sa valorificam absolut nimic din ce ne poate ajuta sa evoluam. Cunoasterea este jucaria noastra preferata, dar cu toate astea manifestam interes doar pentru curiozitate si superficialitate. Evolutia fara o baza cognitiva este falsa, nu are si nu va avea niciodata substanta si nici viitor. Concret, orice initiativa de emancipare la nivel de individ ajunge un esec, daca in spatele indemnului propriu nu isi face cuibul capacitatea de intelegere si pastrare a prezentului asa cum este el, frumos, pur, concret si creator de viata. "Nu suntem singuri in Univers!" - cat de des imi jeneaza urechea aceasta replica! Teama de singuratate ne aduce in stadiul in care vrem sa spargem bariele planetei, insa ignoranta ne face sa uitam ca multi dintre cei ce ne inconjoara poate chiar la 1 metru de noi, sunt singuri si neajutorati. Suntem mici pentru "cunoastere", abia daca putem fi curiosi. Pana la grupa mare, nu mai sunt decat cateva mii de ani! Sa ne vedem sanatosi atunci! Pe curand!

La rascruce de nuferi

file://www.youtube.com/v/df-eLzao63I&hl=en&fs=1">
Din cand in cand ne oprim la umbra anilor care s-au scurs si ne facem mici, pentru ca prin comparatie, orice realizare din trecut sa para fabuloasa. Macar o data la fiecare an, viata de permite sa ne bucuram de tot ce ne inconjoara, ne impinge in bratele deschise ale optimismului si ne indestuleaza mintea cu senzatia de bine si comfort. In agonia cotidianului, devenim egoisti si uitam ca orice lucru marunt care ne intampina dimineata este esential pentru suflet. Zambetul din zori...:) Nimic nu ar putea concura cu el, chipul mahmur al celui cu care imparti asternutul, graba de a ajunge undeva la prima ora, doar ca sa regreti mai apoi ca esti intarziat...Toate acestea sunt picanteriile care ne fac sa inflorim de bucurie, ca nuferii in lumina palida a lunii. Totul merita sarbatorit! Azi, mai mult ca niciodata, lacul din sufletul fiecaruia dintre noi s-a acoperit de petale albe, de ani incarcati de amintiri, cugete, teama, speranta si dorinta de mai bine. Pentru unii , azi, a inflorit cate un nufar de apreciere din partea celor dragi. Sa nu uitam ca orice greseala din trecut este o lectie de viata pentru cei ce vor urma, sa nu ii privam de sansa de a invata chiar daca uneori ne fac sa suferim...Viata e plina de dezamagire, dar azi ma aplec asupra cararilor gresite pe care m-am abatut de-a lungul anilor si imi dau seama ca fiecare dintre ele ma ducea la nuferi si la lac...Nu imi pare rau de clipele pierdute pe mal, in asteptarea valului trimis de fiecare trecere de ani. Asta e viata...un amestec de valuri si asteptari, dar nu este ea frumoasa cand ne ratacim voit la rascruce de nuferi albi?...si uite asa, buchetul s-a mai imbogatit azi cu o petala, dar nu-i nimic, chiar daca e greu, nimic nu se compara cu mireasma lui si cu truda de a aduna atata firesc si simplitate in peste 50 de flori...Lucrurile simple si bucuria de a le trai, asta merita sarbatorit! In rest, ii datoram lacului sa fim sanatosi si ii promitem ca vom face tot posibilul ca si la anul sa revenim pe mal, la cules de nuferi...

Hazardul...obligatia de a supravietui

Revin dupa o alta pauza indelungata, in care m-am precipitat si m-am incarcat de cotidian. Sunt multe lucruri care s-au intamplat de cand am postat ultimul articol, dar nici unul nu merita sa fie mentionat aici. Hazardul...si dictatura pe care el a instaurat-o in vietile noastre...acesta va fi subiectul azi. Teama de hazard ii transforma pe unii in crestini inversunati, iar pe altii in savanti. Pe mine m-a transformat intr-un mix nefast de ganduri si presiune interioara. In liceu eram grabita sa inteleg si sa cunosc locuri, oameni, pareri....azi as vrea sa sterg cu buretele graba de atunci si sa ma acopar de mine, cea de la 14 ani, fara frica de viitor. Nu reusesc sa imi dau seama in ce moment luciditatea mea nativa a fost lezata de nevoia de a ma ascunde si de a ma feri, asa cum se intampla azi. De cate ori nu ati fost pusi in situatia in care sa va plictisiti si sa va uitati la ceas sperand ca secundele vor fi accelerate de plictisul momentului? Cum sa iti doresti ca timpul sa se coprime dar totodata sa fugi de moarte ca un liliac de lumina zilei? Si eu mi-am dorit de multe ori sa grabesc trecerea minutelor, off, de prea multe ori! In ultima vreme imi este teama sa mai gandesc in felul acesta, pentru ca automat se autosesizeaza si frica de nefast si de nefiinta. Cu totii am fost creditati de hazard, ideea este ca pe scadente diferite. Astfel, din diverse considerente pe care numai destinul le cunoaste, unii dintre noi ramburseaza anticipat, altii primesc reesalonari si depasesc un secol de viata, iar multi se gandesc sa fenteze sistemul si sa intrerupa singuri plata ratelor punandu-si capat obligatiilor care vin odata cu contractul de credit la nastere. Eu imi platesc ratele, sunt una dintre cei care stau cuminti in vizuina si se roaga politicos de "banca sufletelor" sa nu le ceara nici o rambursare anticipata, ba chiar imi fac iluzii ca ceva miraculos o sa se intample si niciodata nu o sa fiu pusa in situatia de a afla ca mai am doar cateva rate. Sunt gata sa accept orice majorare a dobanzii, numai sa raman aici, acum, inconjurata de atentia si iubirea neconditionata a prietenului/fratelui/iubitului meu I..
Nu blamati hazardul pentru ca noi l-am creat...Da! noi oamenii - "fiintele inteligente" care inteleg prin evolutie distrugerea oricaror posibilitati de supravietuire pe termen lung. Noi, "superiorii" care iata cata nevoie avem de afectiunea unui animal de companie sincer, blajin cu ochii calzi si incapabil de ura.
Ma autodenunt sub aspectul unei gandiri alterate de mucegaiul si puroiul social care ne circula prin vene si ne spala creierele de orice sinceritate nativa pe care universul ne-o ofera.
Hazarul...noi l-am creat, ca pe un monstru necesar, pentru ca asta ne este firea...Sa ne autodistrugem cat mai avem timp, nu? Fara graba, incet si purulent oameni "buni"! Eu atat vroiam sa va spun, in seara asta. Si nu uitati ca florile de primavara nu dureaza, bucurati-va de mirosul lor!

Incubatorul de idei

Ce face diferenta dintre un antreprenor si un angajat? Cu cat pierdeti mai mult timp cautand raspunsul la aceasta intrebare cu atat deveniti mai"angajati". Fiecare dintre noi am avut un moment in viata in care ne-am pus 'inteligenta antreprenoriala' la incercare. Unii au esuat lamentabil, altii parca abia atunci au inceput sa prinda aripi, iar cea mai mare parte inca sunt in asteptarea unui "fenomen cosmic" care sa ii transforme in patroni.
Dincolo de „off-shore”-uri, increngaturi complicate de actionariat si interese ce contravin legislatiei fiscale, angajatorii sunt practic o veriga din lantul trofic care si-au conservat bine cateva trasaturi native:
· Reactie rapida la orice schimbare de mediu
· Gandire plata cu orizonturi destul de apropiate de varful nasului
· Oportunisti
· Adoratori de concret si material
· Orice/oricine inferior pe lantul trofic poate constitui rezerve de „hrana financiara” pe termen mediu-lung
· Mistificarea molustelor cefalopode si imitarea caracatitei (una dintre cele mai inteligente fiinte de pe pamant) –prin crearea unor tentacule imaginare catre locuri si oameni care pot facilita supravietuirea antreprenoriala.
Eu sunt cefalopoda, insa, de cele mai multe ori tentaculele mele aduc beneficii „stapanului meu” trofic. Cu fiecare informatie care imi abunda creierul, sansele mele de a penetra concretul in care pluteste angajatorul,se apropie de zero.
Prea multe intrebari si scenarii care imi inunda mintea, timp pierdut cu analiza si interpretarea datelor, acesta este zidul pe care mi l-am creat (nu deliberat).
Daca inca mai aveti inocenta aceea de copil in cerebel, nu dispuneti de capacitatea de a intelege ce se intampla in piata si mai ales nu va pasa, considerati ca orice pierdere este un nou inceput si ca oricand altii pot sa gandeasca pentru voi, ei bine va spun ca sunteti candidatul perfect pentru a deveni o „caracatita”.
Eu raman fidela delfinilor si prin urmare accept fara cusur sa ma regasesc la capatul unei tentacule care ma soarbe de energie, sanatate si cunostinte. Nu ma plang, o nicidecum! Sunt un delfin fericit pentru ca in lantul trofic multi alti pesti dispar cu miile in falcile infometate ale nesigurantei.
Nu multumesc pentru statutul meu, nu vreau razboi cu marea, vreau doar un val al meu, care sa ma poarte in bratele sale un pic mai incolo, spre vest...Am inteles ca in directia aceea sunt mai multi delfini...Aici, nu mai pot sa razbat din cauza curentului de est si mai ales din cauza frigului...Caracatita din est a crescut mult in ultima vreme si de curand i-am vazut o tentacula dandu-mi tarcoale...astept valul...cine stie, poate a trecut si nici nu l-am remarcat...